Astenie de toamnă

Azi am avut o zi oribilă. După un weekend nedormit azi m-am trezit la 7 să mă duc la serviciu. Abia am reuşit să mă mobilizez.
Nu m-am abătut de la nici o regulă, aşa cum am mai scris "sufăr" de rutină.
Afară era îngrozitor de frig, dar asta nu reprezenta un obstacol în calea mea spre sediu. Pot să spun că am avut şi un strop de noroc, am pris autobuzul în staţie şi astfel nu am mai fost nevoită să merg pe jos până la metrou (10 minute). Am ajuns la metrou, era foarte cald şi bine.
Totul a decurs normal până înainte de Piaţa Victoriei (staţia unde trebuia să cobor). Atunci am simţit că se întâmplă ceva cu adevărat rău.
Sunetul se auzea din ce în ce mai încet, vedeam în ceaţă şi simţeam cum începe să mă doară tot corpul. Se întâmpla inevitabilul. Îmi venea să leşin. Am scos repede din poşetă "biblia resurselor umane" (codul muncii) sperând că mă va salva şi de data asta, făcându-mi puţin aer. Degeaba. În jurul meu abia că se mai auzeau vocile mulţimii. Mă grăbeam spre suprafaţa unde speram că dacă voi ajunge, frigul mă va face să îmi revin. Prea târziu. Abia îmi mai controlam picioarele. Mai aveam puţin şi îmi pierdeam cunoştinţa. Am decis să mă aşez pe un scaun, undeva, oriunde. Dar nu era nici un scaun prin apropiere. Am continuat să merg. Simţeam că nu mai rezist aşa că m-am lăsat pe vine într-un loc mai retras. Nu ştiu cât am stat acolo, dar când mi-am recăpăta simţurile m-am ridicat sperând să ajung mai repede la suprafaţă.
Atunci s-a întâmplat un miracol. Puţin mai încolo de locul unde mă oprisem să îmi revin m-am întâlnit cu un coleg de serviciu (pe care nu îl cunoşteam). M-a recunoscut el după umbrela pe care o avem toţi angajaţii din partea companiei.
M-a întrebat dacă mă simt bine, i-am răspuns că mă simt îngrozitor de rău şi s-a oferit să mă conducă până în birou.
Ajunsă la suprafaţă, umire, m-a simţeam la fel de rău. De la metrou până la birou sunt cam 7 minute de mers pe jos. În drum este o farmacie, am oprit să îmi cumpăr ceva care să mă facă să îmi revin, dar culmea, farmacia era închisă. Eram la jumătate de drum de sediu. Ne-am continuat drumul.
Colegul meu mi-a spus că se va duce el la o farmacie undeva mai departe. Nu am răspuns nimic. Nu eram în stare. Am ajuns la birou, m-am aşezat pe scaun şi am încercat să îmi revin.
Nu reuşeam. M-am dus până la baie şi m-am uitat în oglindă, eram albă ca varul (mai albă decât sunt în general-deci se poate).
Am mai stat puţin şi mi-am revenit parţial.
Nu mă aşteptam să se întoarcă colegul meu. Dar s-a întors. Mi-a luat pastile şi ceva de mâncare.
I-am mulţumit şi m-am aşezat din nou la birou.
După zece minute. Am realizat ce s-a întâmplat. Am întâlnit un om remarcabil.
Astfel de oameni, care sunt dispuşi sa ajute, oricând, fără nici o obligaţie sunt rar de găsit, poate chiar pe cale de dispariţie.

Prin intermediu acestui post, tin sa ii mulţumesc si sa trezesc fiecare din noi acea latura pe care a arătat-o si colegul meu azi.